The story begins right now

1328 Post Christum.


„ Stefan! ” se auzi vocea clară a acesteia peste sursurul apei.
El rânji, trecându-şi mâna prin firele de păr brunete. Se uită la ea, tergându-şi ultimile picături de sânge de pe buze, petrecându-şi limba peste ele. Tânăra se uită la trupul mort de lângă el scârbită. Nu ştia ce i se părea mai deplorabil. Felul în care el a ajuns sau felul în care omora fără milă, pentru nimic.
„E... moartă.” spuse ea, după câteva clipe de tăcere.
„Da.” veni răspunsul lui, sec.
„Aş fi putut fi eu.” murmură ea, uitându-se la el cu ochii plini de lacrimi oe care refuza să le verse.
„Nu vei fi tu niciodată.” îi răspunse el
„ Stefan, puteai fii puţin mai ameţit. Puteai să mă omori pe mine!” strigă ea, lacrimile fierbinţi oprindu-se pe chipul ei rece din cauza nopţii. „ Eu... Te urăsc! ”
Tânăra se întoarse pe călcâie, îşi muşcă buza, şi o luă la fugă printre copaci. Nu mai avea să vorbească cu el niciodată... În opinia ei.


2012 Post Christum.


„Oh, tu!” şopti ea, când acesta se opri în dreptul ei, holbându-se la ea.
Ştia cin era el. Dar o uluia felul în care chipul lui devenise mai dur, mai aspru şi mai necruţător decât atunci, în noaptea aceea. Nu-l va iera niciodată. E un monstru. El a pornit otată această nebunie. Dacă nu era el...
„Stefan!” spuse, fără să-şi dea seama.
Chipul lui se strâmbă, formând un rânjet. Ea observă că nici să zâmbească nu mai ştia. Zâmbetul lui dulce dispăruse. Dar rămăsese la fel de frumos. Frumuseţea lui rămăsese îngheţată în timp. Dar nu era acelaşi.
„Nu mi-a mai spus nimeni aşa de 700 de ani.”
„684.” îl corectă. „ Acum 684 de ani ţi-am spus aşa ultima dată. ” adăugă.
„M-am schimbat de atunci.”
„Ba nu.” mârâi şi în secunda următoare plecă.